Începând din 28 ianuarie, blogul va rezida oficial la ascrie.org.

La puţin timp după, voi şterge blogul de pe wordpress.com, aşa că schimbaţi-vă link-urile din blogroll şi adresele de feed.

Butch Ward a avut mereu chestii interesante de spus despre modul în care conduci o redacţie şi relaţionezi cu oamenii pe care ai în subordine. Pentru mine continuă să fie fascinant cum instituţiile media sunt incredibil de defectuoase în ceea ce priveşte comunicarea - atât aici cât şi în America. Editorii nu ştiu cum să-şi motiveze reporterii, reporterii bârfesc în loc să aducă soluţii, iar haosul e considerat strategie de management.

Nu poţi face treabă bună dacă nu există o conexiune cu mediul în care lucrezi şi dacă nu eşti motivat de cei “de sus”. Într-o serie de patru articole care vor continua până joi, Ward a găsit un mod simplu şi eficient de-a privi problema. Editorii pot să folosească tehnicile jurnalismului narativ (personaj, acţiune, scenă, dialog etc.) pentru a spune povestea locului de muncă. Conexiunile dintre naraţiune şi leadership sunt clare. Spune Ward:

• To bring a character alive, a reporter needs to be able to discover that character’s essence: What makes her tick? Ask a good leader what it takes to motivate someone effectively, and you’ll hear about searching for what makes the staffer tick.

• Then there’s dialogue. Good reporters capture conversations, not just quotes. Good leaders engage in real conversations, not just monologues.

• And what about meaning? The best stories help me understand something. They leave me knowing why I read them. The best leaders help me discover why my work matters - its meaning and what difference it makes.

PS: Butch, pe care l-am observat predând timp de un an de zile, e şi un admirator al eseului personal. Un exemplu minunat, aici.

De mult aşteptam o publicaţie americană să scrie un text despre filmul românesc. Nu pentru că l-ar înţelege mai bine, ci pentru că ar aplica rigorile de execuţie pe care demersurile autohtone nu le au. Astăzi, în New York Times Magazine, A.O. Scott scrie despre “Noul val de la Marea Neagră“. De ce funcţionează atât de bine?

Eu mă voi limita la 3 puncte:

1. E un articol despre “cum trăim azi”. Filmul românesc e un trend cultural, iar trendurile culturale sunt subiecte generoase. Mai ales dacă le tratezi simplu, fără pretenţii. Acest gen de articole sunt aproape inexistente în România. Gândiţi-vă la valul de nostalgie pentru copilărie al generaţiei 25-35. La copiii rămaşi acasă. La obsesia cu dosarele securităţii. La noua echipă naţională. Toate spun ceva despre cum trăim azi. A da, povestea cu nostalgia am spus-o în Esquire-ul de decembrie printr-un profil al lui Igu. Urmează şi restul.

O ideea mare se ilustrează printr-o poveste mică. Scott spune povestea filmului românesc contemporan (idee mare) prin Puiu, Porumboiu şi Mungiu (personaje tangibile).

2. Scott e implicat în poveste. Iubeşte filmele despre care vorbeşte şi e pasionat de modul în care au fost făcute. Se simte că îi place subiectul şi asta ţine cititorul implicat. Mi-a plăcut foarte mult momentul în care el şi Puiu beau vin şi petrec o noapte discutând şi contrându-se. E viu.

Dacă nu ai o conexiune cu subiectul, îţi va fi greu să-l duci prea departe fără să se simtă că te chinui. Entuziasmul lui Scott pentru ce descoperă e contagios.

3. Context şi profunzime. Scott e în principal un critic de film dar e şi un reporter inteligent. Citiţi cu atenţie bucăţile în care pune filmul românesc contemporan în context istoric şi artistic. Şi citiţi bucata în argumentează că realismul filmului românesc e atât o alegere estetică cât şi una etică. Nu poţi scrie aşa ceva din burtă şi Scott vine cu o documentare solidă.

Mai sunt multe motive pentru care articolul e reuşit, dar vreau să vă aud şi pe voi.

PS: Eu am încercat să spun o poveste similară - doar că mi s-au dat 500 de cuvinte. Scott a avut şase pagini. Ce diferenţă imensă face profunzimea şi atmosfera unui feature lung.

* Din seria “Writers on Writing” a New York Times, 10 reguli de scriere de la Elmore Leonard. Trei reguli minunate: nu deschide cu vremea, nu atribui cu altceva decât “a spune” şi încearcă să omiţi chestiile peste care cititorul are tendinţa să sară.

* The School de C.J. Chivers. Din Esquire. Câştigător în 2007 al unui National Magazine Award pentru reporting. Povestea minut cu minut a situaţiei ostatecilor din Beslan din 2004. Chivers a muncit aproape doi ani la acest material şi a avut interviuri care au durat chiar şi 10 ore cu unii dintre supravieţuitori. Numai aşa putea pune cap la cap evenimentele acelei zile.

I-am rugat astăzi pe cursanţii mei să scrie pe o bucată de hartie câteva întrebări despre procesul de documentare, planificare sau scriere - lucruri care îi preocupă şi cu care se luptă. La majoritatea întrebărilor răspunsul pe care l-am dat eu iniţial sună cam aşa: “e o hotărâre pe care o iei tu în funcţie de material şi povestea pe care vrei să o spui”.

Sunt puţine reguli fixe în jocul asta şi trebuie să-ţi asumi deciziile. Dacă lead-ul unei ştiri despre un incendiu e destul de bătut în cuie, deschiderea unui profil poate avea zeci de forme. De aici răspunderea şi provocarea.

Un ghid reuşit e munca şi experienţa altora. Dar nici astea nu pot fi luate ca reguli. Doar ca exemplu. Ca strategie. Ca inspiraţie. Am inclus mai jos o parte din aceste întrebări. Vă invit pe toţi cei care v-aţi zbătut cu scrisul (sau documentarea sau planificarea) să le citiţi şi să împărtăşiţi experienţele şi soluţiile care au funcţionat pentru voi:

• Cum reintroduc secţiuni pe care le-am scos în condiţiile în care am închis partea din articol în care ar fi putut să intre scena?
• Când se scrie la persoana I şi când nu?
• Cum faci să păstrezi acelaşi stil de-a lungul materialului? Se poate să faci asta de la primul draft?
• Cât ar trebui să dezvăluie un şapou/subtitlu? Ce trebuie să transmită?
• Ce poţi face atunci când îţi vine să renunţi? La un articol, la scris în general.

A scrie bine e a rescrie, iar “misiunea” acestui blog mi se pare un text important pe care am vrut să-l cizelez de când l-am postat. Inspirat de comentariile primite şi de distanţa de timp dintre drafturi, am revenit la text. Am vrut să fac mai multe lucruri cu draftul 2:

- Să ilustrez forţa editării. E posibil să produci un text bun la primul draft. Dar al doilea va fi şi mai bun. Cu siguranţă va fi mai clar şi mai concis. Citiţi al doilea draft şi veţi vedea că am tăiat multe din propoziţiile care apăreau în primul. În timp ce făceam asta mi-am amintit de regula lui Elmore Leonard: “Încerc să omit chestiile peste care cititorul are tendinţa să sară”.

- “A scrie” pentru mine înseamnă a scrie poveşti reale, despre lumea în care trăim şi oamenii din ea. Dacă ăsta era mesajul cu care am pornit primul draft, cu siguranţa l-am îngropat bine în text.

- Să punctez, sumar, o diferenţă esenţială. Există două genuri mari de text jurnalistic. Raportul şi povestea. Raportul e ce face majoritatea presei din România. Scopul unui raport e să transmită informaţii. Mie îmi plac poveştile. Scopul lor e să transmită experienţă. Dorinţa mea e să promovez poveştile şi importanţa lor în viaţa noastră.

Citiţi draftul doi în continuare sau descărcaţi-l în format *.doc de aici - Draft2. E făcut cu “track changes” ca să puteţi vedea mai clar ce s-a schimbat din primul.

Draft 2

Nu pot vorbi despre idei fără a vorbi de scara abstractizării. Unde se situează o idee pe drumul dintre abstract (ideea cea mare pe care vreau să o transmit) şi concret (exemplul tangibil)? Între „toţii locuitorii planetei” şi „Marius, şofer de tir” există multe trepte: „cetăţeni europeni”, „români”, „bărbaţi”, „şoferi de tir” şi altele.

Titlul acestui blog, „A scrie”, e destul de abstract conform teoriei de mai sus. Scrisul e de multe feluri – de la raportul paznicului de noapte la un roman la o enciclopedie în şase volume. Dar ideea, vă promit, e mai concretă decât titlul.

A scrie.

A scrie poveşti.

A scrie poveşti reale.

„A scrie” e iniţiativa unui om care iubeşte poveştile reale. Scriitura de non-ficţiune. Scriitura jurnalistică (şi ăsta e un concept larg, dar voi rezista deocamdată tentaţiei să-mi definesc jurnalismul). Chiar dacă o parte din discuţiile şi subiectele care se vor regăsi aici se pliază şi pe alte feluri de scris – mă refer în special la ficţiune – ele pornesc în mare parte de la dilemele procesului de-a scrie non-ficţiune.

Am început acest blog deodată cu o provocare. Vreau să mă discipliniz să scriu zilnic câte ceva. Un fragment dintr-un articol, o notă de editare, un e-mail mai dificil, un post de blog. Probabil că fac asta deja într-o formă sau alta, dar vreau să o fac mai organizat – 30 de minute dedicate unui act de scriere. Cel puţin în primele şase luni. Apoi voi vedea.

Nu am pornit acest blog doar ca un depozit pentru unele din bucăţile de scris de care vorbeam. Motivele sunt mai numeroase:

- Cred în scrisul pentru a citire mai mult decât în scrisul pentru sertar. Egoismul, după cum spunea şi George Orwell, e un motiv puternic pentru a te apuca de scris. Şi sunt egoist. Vreau ca ideile mele despre scris să fie citite. Nu pentru că ar fi bune, ci pentru că am învăţat că dialogul despre metodă şi tehnică îmi e benefic.

- Cred că scrisul e mai mult exerciţiu decât talent. E un meşteşug care se învaţă şi se exersează obsesiv până devine obişnuinţă.

- Predau un curs de jurnalism narativ (e un *.doc) la Centru pentru Jurnalism Independent. Cursul e concentrat pe ideea că a scrie e un proces nu o erupţie necontrolată după vizita muzei. (A scrie mai e şi a gândi, a fi simplu dar nu simplistic, a rescrie etc. Despre astea pe viitor.) Dacă a scrie e un proces, atunci el poate fi îmbunătăţit. Am vrut să creez un loc unde metodele şi strategiile de a ne uşura munca să poată fi aprofundate.

- A scrie nu e un act rezervat romancierilor, poeţilor, studenţilor la litere şi cenaclurilor. E un act comis şi de cei care scriu un raport, un eseu sau un articol. Prin definiţie, eu sunt jurnalist – spun în scris poveşti despre lumea în care trăiesc şi oamenii din ea. Iar cel care comite actul de a scrie e – semantic vorbind – scriitor.

- Atât la cursul pe care îl predau cât şi la bere cu prietenii vorbesc des despre poveşti. Există două genuri mari de text jurnalistic. Raportul şi povestea. Raportul e ce face majoritatea presei din România. Scopul unui raport e să transmită informaţii. Mie îmi plac poveştile. Scopul lor e să transmită experienţă. Dorinţa mea e să promovez poveştile şi importanţa lor în viaţa noastră.

- Tatăl meu m-a întrebat recent de ce nu vorbesc mai mult. I-am spus că vorbesc foarte mult despre lucrurile care mă entuziasmează. Nimic nu mă entuziasmează mai mult ca scrisul şi poveştiile bine spuse.

Ideal, acest blog va fi o conversaţie despre scris, poveşti, idei, strategii, şi tehnici. Va aduce exemple, sugestii şi, poate, rezolvări. Fiind un blog scris de un jurnalist, va vorbi în principal despre poveşti jurnalistice. Dar nu o va face cu ruşine. Poveştile bine documentate şi bine scrise nu sunt mezinul neglijat al ficţiunii.

Gregory Favre, unul dintre cei mai extraordinari oameni cu care am avut ocazia sa lucrez, obisnuia sa repete o poveste.

Favre are aproape 50 de ani de experienta in jurnalism. A inceput meseria la 14 ani, indoind paginile saptamanalului pe care il detinea familia lui in Bay St. Louis, Louisiana. La 18 ani scria povestea unei executii. La 20 si ceva de ani era editorul adjuct al sectiunii de sport a ziarului din Atlanta. A ajuns pana la urma editor la Chicago Sun Times, Chicago Daily News si si-a incheiat cariera la Sacramento Bee. Din redactie a trecut la predat (asa l-am cunoscut; ii eram asistent la sesiunile de training pe care le preda in redactiile americane). La un moment dat, in perioada in care era presedintele Societatii Americane a Editorilor de Ziare (ASNE), circula gluma ca aproape fiecare jurnalist din America e la cel mult sase miscari de Favre, atat de multi oameni intalnise si crescuse in cariera.

Favre e genul de senior al redactiei care face o camera de adulti sa izbucneasca in plans cu povestile lui. Una din povestile mai putin lacrimogene e despre ritualul lui matinal. Favre e abonat la trei cotidiene: Sacramento Bee (pentru ca acolo locuieste), Los Angeles Times (pentru ca e ziarul regional) si The New York Times. Mai urmareste o groaza de alte chestii si a fost un cititor devotat a zeci, daca nu sute de titluri. Dar e unul la care nu voi renunta niciodata, le spunea el jurnalistilor. Niciodata. New York Times de duminica.

Ziarul vostru, le spunea el jurnalistilor prezenti, trebuie sa aiba mereu ceva suprinzator. Neasteptat. Acel text pe care nu stiai ca vrei sa-l citesti. Despre o tema care nu te preocupa. Serendipity, spunea el. Supriza. New York Times de duminica are asa ceva. Undeva, in cele 9-10 fascicole (sau în revista cu care vine) va fi mereu ceva care te va surprinde si pentru care merita sa revii. Familiarul si constanta sunt esentiale la un ziar. Dar, spunea el, si surpriza ar trebui sa fie.

Surpriza sau calitatea de-a surprinde a fost mereu unul din criteriile pe care mi-am ales ziarele si revistele. Cat timp locuiam in America, New York Times de duminica a fost mereu printre ele. Dar trecand oceanul in directia inversa, am pastrat un singur abonament.

The New Yorker.

(Da, citesc in continuare si Times si Post si altele, dar online. Regret sa o spun, dar aproape nimic nu surprinde placut in Romania).

Saptamanalul legendar circula fara probleme pana aici si nu ma pot desparti de el din doua motive. In primul rand pentru ca e cea mai constanta sursa de jurnalism de profunzime si de povesti din lume. Al doilea motiv e serendipity. The New Yorker e fantastic pentru ca are mereu ceva neasteptat.

In seara asta, am dat peste un interviu video (facut din multe parti mici) cu David Remnick, editorul revistei. Remnick este un scriitor extraordinar si, avand in vedere succesul revistei in cei 10 ani de cand o conduce, un editor cu o viziune aparte. Remnick spune multe chestii interesante in acest interviu, dar e unul pe care vreau neaparat sa-l impartasesc.

Intrebat ce sfaturi are pentru jurnalistii tineri, Remnick puncteaza doua lucruri (asta dupa ce, normal, spune o poveste):

- trebuie sa ai noroc;

- trebuie sa muncesti ca un nebun si sa fii obsedat de ce faci.

Eu unul cred ca doar obsesia de a gasi ceva nestiut sau de-a scoate totul dintr-o poveste poate genera acea surpriza care va face cititorul sa se intoarca.

Subtitlul acestui blog spune: “despre scris si despre povesti”. Vreau ca in fiecare weekend sa dau prioritate celei de-a doua parti si sa va sugerez bucati de scriitura reusita care contureaza povesti minunate. Cand spun “povesti”, ma refer la non-fictiune, povesti jurnalistice, articole cu (sper eu) incarcatura dramatica si o dinamica asemanatoare cu o bucata literara, dar scrise cu alt scop. De a puncta un moment in timp. De a ne arata cum traim. De a surprinde un adevar (unul documentabil, nu cel absolut).

In saptamaniile viitoare va voi sugera o serie de articole si povesti zguduitoare. Sper ca acest jurnalism sa va convinga de forta lui (am mai vorbit despre povesti intr-o discutie din septembrie cu Bradut). Voi incepe insa cu putina autoreclama. Nu atat mie, cat revistei pentru care lucrez. De ce? Pentru ca Esquire e printre putinele locuri - daca nu singurul - care se incumeta sa spuna povesti complexe. Fata de americani, care sunt maestrii, suntem la inceput - atat ca documentare, cat si ca scris si disciplina de editare. Dar facem ceva diferit de alte produse media.

Incep recomandarile cu Esquire-ul romanesc pentru ca sa incerc sa preintampin urmatoarea intrebare: Se poate face jurnalism narativ, se pot spune povesti complexe, se poate scrie un material de profunzime in Romania? Da. Se poate.

Acestea fiind spuse, astazi va recomand:

* Ultimul numar din Esquire Romania. Sunt o serie de chestii dragute in numarul asta (are cam 120 de pagini de continut editorial!), dar cateva mai aproape de ce spuneam mai sus. La pagina 42 veti gasi un profil al lui Adrian-Silvan Ionescu scris de Sebastian Ispas. Ionescu e profesor si cercetator, un barbat care a ales sa se imbrace dupa moda secolului XIX. La pagina 48, Sean Cafferky (odata Romerican) povesteste aventurile lui prin Romania in cautarea saormei perfecte. Iar Calin Cosmaciuc spune incepand de la pagina 52 o poveste personala despre dorinta lui de-a fi trimis ca reporter intr-un razboi. (Mai multe despre ce contine acest numar, aici).

* Cristian Nemescu. Viata ca un film. Profilul pe care i l-am facut lui Cristian Nemescu in numarul din septembrie al Esquire e cel mai greu articol pe care l-am scris pana acum. A fost la fel de greu de documentat si editat. Nu voi mai spune nimic despre el acum, pentru ca am tot facut-o. Il pun aici din doua motive simple. Primul e ca il puteti citi gratis - descarcati textul in PDF. Al doilea e ca voi incerca, din dorinta de-a vorbi despre scris ca un proces, sa revin saptamana viitoare cu detalii despre cum a fost facut. Daca dupa ce-l cititi aveti intrebari, lasati-le in comments.

Nu ma pot abtine sa nu impartasesc o seried de alte ganduri despre scris de care m-am impiedicat. Unele au legatura cu acest blog, altele nu. Zaza vorbeste despre tendinta multora de a diseca un obicei/privilegiu/placere pana isi pierde sensul. Se intreaba, la fel de pertinent, unde se termina grafomania si incepe lucrul cu suflet. “[F]ără suflet”, spune ea despre blog, “asta ar fi o ticăloasă gazetă de perete”.

Raportul de forţe între scriitură şi disciplină pare a fi însă o problemă insolubilă, dacă eliminăm de la bun început pertinenţa ideii de efort: la ce bun un ceva chinovit, tras de păr şi în final considerabil mai acru decât intenţia iniţială?

După cum stupidă mi se pare şi numărătoarea cabalistică de semne normate şi pontate per diem. Ce ar putea avea astfel de contabilităţi în comun cu vibraţia incalificabilă şi atât de rară a lucrului bine închegat, din nimic?

Sunt de acord cu ea cand vine vorba de suflet. Le spuneam ieri cursantilor mei (care insirau problemele pe care le intampina in realizarea unui articol) ca sunt putine momente mai dificile decat cel in care realizezi ca nu-ti place personajul ori povestea pe care vrei sa o spui. Scriitura jurnalistica buna necesita implicare emotionala. Nu vorbesc despre a fi partinitor, ci vorbesc despre a fii consumat de poveste. Fara suflet, vei scrie mecanic.

Iulia adauga si ea niste ganduri:

Scriu in primul rand dintr-o convingere la fel de batrana ca mine (aproape) ca nu e normal sa tii pentru tine tot ce iti trece prin cap. Scriu pentru ca ma descopar. Scriu uneori pentru terapie - odata puse pe hartie suferintele incep sa aiba sens si sa fie mai usor de invins. Scriu ca sa nu uit. Scriu si pentru ca am impresia ca cresc (a fost cacofonie cumva?) scriind.

Iar Gabi, care aranjeaza cuvinte cu o sensibilitate aparte, spune:

Asa ca iata de ce scriu: ca sa nu-mi uit devenirea. Ca sa profit de cuvinte. Si pe urma ca sa ma impac cu ele. Ca sa fixez imagini pe care aparatul foto le rateaza. (Cum ar fi mirosul de martie in oraselul meu. Sau gustul de cafea cu lapte si scortisoara dupa o saptamana de amortire a papilelor.) Scriu, pentru ca daca o singura persoana se regaseste in ideile mele, atunci nu suntem chiar atat de instrainati cum credem. Scriu, ca sa explorez twist-urile frazelor si transformarile semnificatiilor. Scriu, pentru ca nu pot sa desenez, sa cant, sa sculptez, sa dansez. Pentru ca imi place sa citesc. Pentru ca traim intr-o lume de povesti. Scriu, ca sa nu ajung sa cred ca viata se rezuma la un munte de persoane si evenimente insipide. Scriu ca sa fixez ceva si sa pornesc spre altceva. Ca sa nu repet. Ca sa ma repet.

Scriu ca pagina aia alba din fata mea sa nu creada ca blanc-ul ei se reflecta in mine.

Toate aceste texte sunt egoiste. Actul de a defini motivele pentru care scriem e egoist. Suntem absorbiti de faptul ca scriem. Ne place sa scriem si sa spunem ca scriem. Mie nu imi e rusine de asta. E un motiv perfect valabil de-a o face. Intr-un eseu fabulos intitulat - cum altfel? - Why I write, George Orwell identifica patru motive care ne determina sa scriem. Primul pe lista lui? Egoismul.

(i) Sheer egoism. Desire to seem clever, to be talked about, to be remembered after death, to get your own back on the grown-ups who snubbed you in childhood, etc., etc. It is humbug to pretend this is not a motive, and a strong one. Writers share this characteristic with scientists, artists, politicians, lawyers, soldiers, successful businessmen — in short, with the whole top crust of humanity. The great mass of human beings are not acutely selfish. After the age of about thirty they almost abandon the sense of being individuals at all — and live chiefly for others, or are simply smothered under drudgery. But there is also the minority of gifted, willful people who are determined to live their own lives to the end, and writers belong in this class. Serious writers, I should say, are on the whole more vain and self-centered than journalists, though less interested in money.

Mai vreti? Unul din cele mai induiosatoare eseuri pe care le-am citit vreodata e discursul lui Orhan Pamuk livrat in 2006 cand a castigat premiul Nobel. Una din temele principale pe care le puncteaza sunt motivele pentru care scrie. Extrag din lista respectiva:

I write because once I have begun a novel, an essay, a page, I want to finish it. I write because everyone expects me to write. I write because I have a childish belief in the immortality of libraries, and in the way my books sit on the shelf. I write because it is exciting to turn all of life’s beauties and riches into words. I write not to tell a story, but to compose a story. I write because I wish to escape from the foreboding that there is a place I must go but – just as in a dream – I can’t quite get there. I write because I have never managed to be happy. I write to be happy.

A scrie (bine) e a rescrie. Asta e una din cele mai importante lectii pe care le-am invatat ca jurnalist. Din ea deriva, implicit, o serie de alte lectii, cum ar fi “draftul e un prieten bun”. Unul din dezavantajele presiunii pe care nevoia de a posta pe un blog o creaza este ca - deseori - postam primul draft si nu ne intoarcem la el sa-l revizuim

In cele patru zile de cand scriu in fiecare dimineata, am scris pentru blog. Tot ce am scris a fost un prim draft si mi-a fost greu sa apas “publish”. Am ajuns uneori si la al saselea sau chiar al saptelea draft cu unele articole de ziar. Orice articol mai lung pe care il scriu pentru Esquire are cel putin trei drafturi - fiecare editat si abordat diferit.

Exista mai multe feluri de editare, dar in Romania cea mai raspandita este “editarea de linie”. Se ia pixul rosu, se ia textul, si se incepe. Se taie un cuvant. Se inlocuieste o propozitie. Se rescrie un titlu. Se pun virgule. Se corecteaza greselile de ortografie. Eu cred ca jurnalismul romanesc (editarea asta o cunosc mai bine) are nevoie de mult mai multa “editare conceptuala”. E punctul in care un prim draft (niciodata nu fac editare conceptuala in ultimele faze) este evaluat pentru poveste. Ascunde sensul povestii? Are informatii suficiente sa o sustina? Si-a gasit forma? Sunt clare ideile? etc.

Am sa incerc sa va dau exemple de “editare conceptuala” cat mai curand. Pana atunci, voi edita postul introductiv al acestui blog (nu degeaba are “draft 1″ in coada). Posibilitatile si uneltele de editare oferite de WordPress sunt sarace (nu inteleg unde s-a ascuns editorul de WYSIWYG) asa ca il voi edita in MSWord folosing “track changes”. Voi incarca apoi fisierul impreuna cu explicatiile modificarilor.

Uitati un preview - fara explicatii deocamdata:

Am inceput acest blog in aceeasi zi deodata cu o provocare. De astazi, voi incerca sa scriu in fiecare zi zilnic - 30 de minute in primele sase luni, iar apoi voi vedea.

Scriam oricum in fiecare zi, dar nu organizat structurat. Scriam e-mailuri, note de editare, si, uneori, chiar bucati dintr-un articol. sau altul. Dar vreau un sistem mai organizat. sa fie mai organizat. Mai fortat Mai impus. De-asta am hotarat sa ma asez la masa birou in fiecare dimineata, cu cafeaua langa mine, si sa incerc sa scriu. 30 de minute pe o tema data sau pur si simplu aiurea.

Nu credeti ca a scrie bine e rescrie? Incercati pentru inceput un “writing is rewriting” in Google.