I-am rugat astăzi pe cursanţii mei să scrie pe o bucată de hartie câteva întrebări despre procesul de documentare, planificare sau scriere – lucruri care îi preocupă şi cu care se luptă. La majoritatea întrebărilor răspunsul pe care l-am dat eu iniţial sună cam aşa: “e o hotărâre pe care o iei tu în funcţie de material şi povestea pe care vrei să o spui”.
Sunt puţine reguli fixe în jocul asta şi trebuie să-ţi asumi deciziile. Dacă lead-ul unei ştiri despre un incendiu e destul de bătut în cuie, deschiderea unui profil poate avea zeci de forme. De aici răspunderea şi provocarea.
Un ghid reuşit e munca şi experienţa altora. Dar nici astea nu pot fi luate ca reguli. Doar ca exemplu. Ca strategie. Ca inspiraţie. Am inclus mai jos o parte din aceste întrebări. Vă invit pe toţi cei care v-aţi zbătut cu scrisul (sau documentarea sau planificarea) să le citiţi şi să împărtăşiţi experienţele şi soluţiile care au funcţionat pentru voi:
- Cum reintroduc secţiuni pe care le-am scos în condiţiile în care am închis partea din articol în care ar fi putut să intre scena?
- Când se scrie la persoana I şi când nu?
- Cum faci să păstrezi acelaşi stil de-a lungul materialului? Se poate să faci asta de la primul draft?
- Cât ar trebui să dezvăluie un şapou/subtitlu? Ce trebuie să transmită?
- Ce poţi face atunci când îţi vine să renunţi? La un articol, la scris în general.
A Scrie 
January 17, 2008 at 9:51 am |
O sa incep cu a treia intrebare, din experienta mea cele mai cursive materiale sunt cele facute pe nerasuflate, ori din cauza unui termen limita, ori din alte motive.
In legatura cu sapoul, depinde de tipul materialului. Este stire, reportaj, editorial…? Eu incerc sa imi rezum ideea articolului in doua propozitii scurte, dar fara sa spun totul. Cu alte cuvinte, dau cu lingurita si fortez cititorul sa imi mai parcurga macar unul sau doua paragrafe de dezvoltare.
January 17, 2008 at 2:48 pm |
chiar daca nu am experienta in jurnalism la fel ca tine stiu un fel de raspuns la ultima intrebare. in cazul in care iti vine sa renunti, ma refer.
cea mai buna metoda de back on track este sa citesti articolele unor meseriasi cam in genul celor de la The New Yorker.
o alta modalitate este sa schimbi complet unghiul de abordare. o iei de la cap, dar cu un alt CUM in cap. CE-ul ramane neschimbat.
in publicitate functioneaza foarte bine chestia asta. sunt sigur ca si in jurnalism.
January 18, 2008 at 1:22 am |
Numărul patru. Când mă gândesc la scopul unui subtitlu bun, mă gândesc la articolele lungi, unde titlul – deobicei – nu ajută prea mult. Unele din cele mai bune articole pe care le-am citit vreodată au titluri banale: “Into the Light”, “The School”, “The Crowd” etc.
În acest caz, alături de fotografii, cel mai bun agent de vânzare e subtitlul. Trebuie să creeze o tensiune. Să ridice un semn de întrebare sau să întărâte cititorul să continue. Nu poate “vinde” întreaga poveste. De ce ai scris 5.000 de cuvinte dacă spui din primele trei propoziţii cum se termină?
Hai să luăm un exemplu care mie îmi place mult. “Into the Light.” Despre ce o fi?
Uite ce spune subtitlul: “Michael May had everything. Happy marriage, great family, successful business. He was even a world-class athlete. What kind of a man would upset such a PERFECT LIFE by doing something as crazy as trying to get his sight back?”
Agresiv, intrigant şi sigur pe sine. Eu unul vreau să citesc mai departe. (Pssst. Merită.)
January 18, 2008 at 1:36 pm |
excelent material Into the light
January 18, 2008 at 3:11 pm |
Este. Kurson a continuat documentarea şi a scris până la urmă o carte despre May. Se numeşte, Chrashing Through. Cred că ai putea preda un curs întreg despre genul ăsta de jurnalism folosind doar Into the light ca material de studiu.
January 20, 2008 at 1:28 am |
Pentru intrebarea numarul trei: eu incerc, de fiecare data cand scriu, sa ma transpun in starea in care ma aflam atunci cand colectam informatiile. Daca scriu despre un om, incerc sa-mi amintesc feeling-ul general, ce imi transmitea respectiva persoana in momentele in care il ascultam sau vorbeam cu el… cred ca trebuie sa iti dai seama ce poveste vrei sa spui si atunci motivatia de a spune povestea iti va dicta si stilul de scriere si abordare.