A scrie bine e a rescrie, iar “misiunea” acestui blog mi se pare un text important pe care am vrut să-l cizelez de când l-am postat. Inspirat de comentariile primite şi de distanţa de timp dintre drafturi, am revenit la text. Am vrut să fac mai multe lucruri cu draftul 2:
– Să ilustrez forţa editării. E posibil să produci un text bun la primul draft. Dar al doilea va fi şi mai bun. Cu siguranţă va fi mai clar şi mai concis. Citiţi al doilea draft şi veţi vedea că am tăiat multe din propoziţiile care apăreau în primul. În timp ce făceam asta mi-am amintit de regula lui Elmore Leonard: “Încerc să omit chestiile peste care cititorul are tendinţa să sară”.
– “A scrie” pentru mine înseamnă a scrie poveşti reale, despre lumea în care trăim şi oamenii din ea. Dacă ăsta era mesajul cu care am pornit primul draft, cu siguranţa l-am îngropat bine în text.
– Să punctez, sumar, o diferenţă esenţială. Există două genuri mari de text jurnalistic. Raportul şi povestea. Raportul e ce face majoritatea presei din România. Scopul unui raport e să transmită informaţii. Mie îmi plac poveştile. Scopul lor e să transmită experienţă. Dorinţa mea e să promovez poveştile şi importanţa lor în viaţa noastră.
Citiţi draftul doi în continuare sau descărcaţi-l în format *.doc de aici – Draft2. E făcut cu “track changes” ca să puteţi vedea mai clar ce s-a schimbat din primul.
Draft 2
Nu pot vorbi despre idei fără a vorbi de scara abstractizării. Unde se situează o idee pe drumul dintre abstract (ideea cea mare pe care vreau să o transmit) şi concret (exemplul tangibil)? Între „toţii locuitorii planetei” şi „Marius, şofer de tir” există multe trepte: „cetăţeni europeni”, „români”, „bărbaţi”, „şoferi de tir” şi altele.
Titlul acestui blog, „A scrie”, e destul de abstract conform teoriei de mai sus. Scrisul e de multe feluri – de la raportul paznicului de noapte la un roman la o enciclopedie în şase volume. Dar ideea, vă promit, e mai concretă decât titlul.
A scrie.
A scrie poveşti.
A scrie poveşti reale.
„A scrie” e iniţiativa unui om care iubeşte poveştile reale. Scriitura de non-ficţiune. Scriitura jurnalistică (şi ăsta e un concept larg, dar voi rezista deocamdată tentaţiei să-mi definesc jurnalismul). Chiar dacă o parte din discuţiile şi subiectele care se vor regăsi aici se pliază şi pe alte feluri de scris – mă refer în special la ficţiune – ele pornesc în mare parte de la dilemele procesului de-a scrie non-ficţiune.
Am început acest blog deodată cu o provocare. Vreau să mă discipliniz să scriu zilnic câte ceva. Un fragment dintr-un articol, o notă de editare, un e-mail mai dificil, un post de blog. Probabil că fac asta deja într-o formă sau alta, dar vreau să o fac mai organizat – 30 de minute dedicate unui act de scriere. Cel puţin în primele şase luni. Apoi voi vedea.
Nu am pornit acest blog doar ca un depozit pentru unele din bucăţile de scris de care vorbeam. Motivele sunt mai numeroase:
– Cred în scrisul pentru a citire mai mult decât în scrisul pentru sertar. Egoismul, după cum spunea şi George Orwell, e un motiv puternic pentru a te apuca de scris. Şi sunt egoist. Vreau ca ideile mele despre scris să fie citite. Nu pentru că ar fi bune, ci pentru că am învăţat că dialogul despre metodă şi tehnică îmi e benefic.
– Cred că scrisul e mai mult exerciţiu decât talent. E un meşteşug care se învaţă şi se exersează obsesiv până devine obişnuinţă.
– Predau un curs de jurnalism narativ (e un *.doc) la Centru pentru Jurnalism Independent. Cursul e concentrat pe ideea că a scrie e un proces nu o erupţie necontrolată după vizita muzei. (A scrie mai e şi a gândi, a fi simplu dar nu simplistic, a rescrie etc. Despre astea pe viitor.) Dacă a scrie e un proces, atunci el poate fi îmbunătăţit. Am vrut să creez un loc unde metodele şi strategiile de a ne uşura munca să poată fi aprofundate.
– A scrie nu e un act rezervat romancierilor, poeţilor, studenţilor la litere şi cenaclurilor. E un act comis şi de cei care scriu un raport, un eseu sau un articol. Prin definiţie, eu sunt jurnalist – spun în scris poveşti despre lumea în care trăiesc şi oamenii din ea. Iar cel care comite actul de a scrie e – semantic vorbind – scriitor.
– Atât la cursul pe care îl predau cât şi la bere cu prietenii vorbesc des despre poveşti. Există două genuri mari de text jurnalistic. Raportul şi povestea. Raportul e ce face majoritatea presei din România. Scopul unui raport e să transmită informaţii. Mie îmi plac poveştile. Scopul lor e să transmită experienţă. Dorinţa mea e să promovez poveştile şi importanţa lor în viaţa noastră.
– Tatăl meu m-a întrebat recent de ce nu vorbesc mai mult. I-am spus că vorbesc foarte mult despre lucrurile care mă entuziasmează. Nimic nu mă entuziasmează mai mult ca scrisul şi poveştiile bine spuse.
Ideal, acest blog va fi o conversaţie despre scris, poveşti, idei, strategii, şi tehnici. Va aduce exemple, sugestii şi, poate, rezolvări. Fiind un blog scris de un jurnalist, va vorbi în principal despre poveşti jurnalistice. Dar nu o va face cu ruşine. Poveştile bine documentate şi bine scrise nu sunt mezinul neglijat al ficţiunii.
A Scrie 
Leave a Reply