De ce “A scrie?” (draft 2)

A scrie bine e a rescrie, iar “misiunea” acestui blog mi se pare un text important pe care am vrut să-l cizelez de când l-am postat. Inspirat de comentariile primite şi de distanţa de timp dintre drafturi, am revenit la text. Am vrut să fac mai multe lucruri cu draftul 2:

– Să ilustrez forţa editării. E posibil să produci un text bun la primul draft. Dar al doilea va fi şi mai bun. Cu siguranţă va fi mai clar şi mai concis. Citiţi al doilea draft şi veţi vedea că am tăiat multe din propoziţiile care apăreau în primul. În timp ce făceam asta mi-am amintit de regula lui Elmore Leonard: “Încerc să omit chestiile peste care cititorul are tendinţa să sară”.

– “A scrie” pentru mine înseamnă a scrie poveşti reale, despre lumea în care trăim şi oamenii din ea. Dacă ăsta era mesajul cu care am pornit primul draft, cu siguranţa l-am îngropat bine în text.

– Să punctez, sumar, o diferenţă esenţială. Există două genuri mari de text jurnalistic. Raportul şi povestea. Raportul e ce face majoritatea presei din România. Scopul unui raport e să transmită informaţii. Mie îmi plac poveştile. Scopul lor e să transmită experienţă. Dorinţa mea e să promovez poveştile şi importanţa lor în viaţa noastră.

Citiţi draftul doi în continuare sau descărcaţi-l în format *.doc de aici – Draft2. E făcut cu “track changes” ca să puteţi vedea mai clar ce s-a schimbat din primul.

Advertisement

Surpriza si obsesia de a o gasi

Gregory Favre, unul dintre cei mai extraordinari oameni cu care am avut ocazia sa lucrez, obisnuia sa repete o poveste.

Favre are aproape 50 de ani de experienta in jurnalism. A inceput meseria la 14 ani, indoind paginile saptamanalului pe care il detinea familia lui in Bay St. Louis, Louisiana. La 18 ani scria povestea unei executii. La 20 si ceva de ani era editorul adjuct al sectiunii de sport a ziarului din Atlanta. A ajuns pana la urma editor la Chicago Sun Times, Chicago Daily News si si-a incheiat cariera la Sacramento Bee. Din redactie a trecut la predat (asa l-am cunoscut; ii eram asistent la sesiunile de training pe care le preda in redactiile americane). La un moment dat, in perioada in care era presedintele Societatii Americane a Editorilor de Ziare (ASNE), circula gluma ca aproape fiecare jurnalist din America e la cel mult sase miscari de Favre, atat de multi oameni intalnise si crescuse in cariera.

Favre e genul de senior al redactiei care face o camera de adulti sa izbucneasca in plans cu povestile lui. Una din povestile mai putin lacrimogene e despre ritualul lui matinal. Favre e abonat la trei cotidiene: Sacramento Bee (pentru ca acolo locuieste), Los Angeles Times (pentru ca e ziarul regional) si The New York Times. Mai urmareste o groaza de alte chestii si a fost un cititor devotat a zeci, daca nu sute de titluri. Dar e unul la care nu voi renunta niciodata, le spunea el jurnalistilor. Niciodata. New York Times de duminica.

Ziarul vostru, le spunea el jurnalistilor prezenti, trebuie sa aiba mereu ceva suprinzator. Neasteptat. Acel text pe care nu stiai ca vrei sa-l citesti. Despre o tema care nu te preocupa. Serendipity, spunea el. Supriza. New York Times de duminica are asa ceva. Undeva, in cele 9-10 fascicole (sau în revista cu care vine) va fi mereu ceva care te va surprinde si pentru care merita sa revii. Familiarul si constanta sunt esentiale la un ziar. Dar, spunea el, si surpriza ar trebui sa fie.

Surpriza sau calitatea de-a surprinde a fost mereu unul din criteriile pe care mi-am ales ziarele si revistele. Cat timp locuiam in America, New York Times de duminica a fost mereu printre ele. Dar trecand oceanul in directia inversa, am pastrat un singur abonament.

The New Yorker.

(Da, citesc in continuare si Times si Post si altele, dar online. Regret sa o spun, dar aproape nimic nu surprinde placut in Romania).

Saptamanalul legendar circula fara probleme pana aici si nu ma pot desparti de el din doua motive. In primul rand pentru ca e cea mai constanta sursa de jurnalism de profunzime si de povesti din lume. Al doilea motiv e serendipity. The New Yorker e fantastic pentru ca are mereu ceva neasteptat.

In seara asta, am dat peste un interviu video (facut din multe parti mici) cu David Remnick, editorul revistei. Remnick este un scriitor extraordinar si, avand in vedere succesul revistei in cei 10 ani de cand o conduce, un editor cu o viziune aparte. Remnick spune multe chestii interesante in acest interviu, dar e unul pe care vreau neaparat sa-l impartasesc.

Intrebat ce sfaturi are pentru jurnalistii tineri, Remnick puncteaza doua lucruri (asta dupa ce, normal, spune o poveste):

– trebuie sa ai noroc;

– trebuie sa muncesti ca un nebun si sa fii obsedat de ce faci.

Eu unul cred ca doar obsesia de a gasi ceva nestiut sau de-a scoate totul dintr-o poveste poate genera acea surpriza care va face cititorul sa se intoarca.

Despre nevoi si motive #2

Nu ma pot abtine sa nu impartasesc o seried de alte ganduri despre scris de care m-am impiedicat. Unele au legatura cu acest blog, altele nu. Zaza vorbeste despre tendinta multora de a diseca un obicei/privilegiu/placere pana isi pierde sensul. Se intreaba, la fel de pertinent, unde se termina grafomania si incepe lucrul cu suflet. “[F]ără suflet”, spune ea despre blog, “asta ar fi o ticăloasă gazetă de perete”.

Raportul de forţe între scriitură şi disciplină pare a fi însă o problemă insolubilă, dacă eliminăm de la bun început pertinenţa ideii de efort: la ce bun un ceva chinovit, tras de păr şi în final considerabil mai acru decât intenţia iniţială?

După cum stupidă mi se pare şi numărătoarea cabalistică de semne normate şi pontate per diem. Ce ar putea avea astfel de contabilităţi în comun cu vibraţia incalificabilă şi atât de rară a lucrului bine închegat, din nimic?

Sunt de acord cu ea cand vine vorba de suflet. Le spuneam ieri cursantilor mei (care insirau problemele pe care le intampina in realizarea unui articol) ca sunt putine momente mai dificile decat cel in care realizezi ca nu-ti place personajul ori povestea pe care vrei sa o spui. Scriitura jurnalistica buna necesita implicare emotionala. Nu vorbesc despre a fi partinitor, ci vorbesc despre a fii consumat de poveste. Fara suflet, vei scrie mecanic.

Iulia adauga si ea niste ganduri:

Scriu in primul rand dintr-o convingere la fel de batrana ca mine (aproape) ca nu e normal sa tii pentru tine tot ce iti trece prin cap. Scriu pentru ca ma descopar. Scriu uneori pentru terapie – odata puse pe hartie suferintele incep sa aiba sens si sa fie mai usor de invins. Scriu ca sa nu uit. Scriu si pentru ca am impresia ca cresc (a fost cacofonie cumva?) scriind.

Iar Gabi, care aranjeaza cuvinte cu o sensibilitate aparte, spune:

Asa ca iata de ce scriu: ca sa nu-mi uit devenirea. Ca sa profit de cuvinte. Si pe urma ca sa ma impac cu ele. Ca sa fixez imagini pe care aparatul foto le rateaza. (Cum ar fi mirosul de martie in oraselul meu. Sau gustul de cafea cu lapte si scortisoara dupa o saptamana de amortire a papilelor.) Scriu, pentru ca daca o singura persoana se regaseste in ideile mele, atunci nu suntem chiar atat de instrainati cum credem. Scriu, ca sa explorez twist-urile frazelor si transformarile semnificatiilor. Scriu, pentru ca nu pot sa desenez, sa cant, sa sculptez, sa dansez. Pentru ca imi place sa citesc. Pentru ca traim intr-o lume de povesti. Scriu, ca sa nu ajung sa cred ca viata se rezuma la un munte de persoane si evenimente insipide. Scriu ca sa fixez ceva si sa pornesc spre altceva. Ca sa nu repet. Ca sa ma repet.

Scriu ca pagina aia alba din fata mea sa nu creada ca blanc-ul ei se reflecta in mine.

Toate aceste texte sunt egoiste. Actul de a defini motivele pentru care scriem e egoist. Suntem absorbiti de faptul ca scriem. Ne place sa scriem si sa spunem ca scriem. Mie nu imi e rusine de asta. E un motiv perfect valabil de-a o face. Intr-un eseu fabulos intitulat – cum altfel? – Why I write, George Orwell identifica patru motive care ne determina sa scriem. Primul pe lista lui? Egoismul.

(i) Sheer egoism. Desire to seem clever, to be talked about, to be remembered after death, to get your own back on the grown-ups who snubbed you in childhood, etc., etc. It is humbug to pretend this is not a motive, and a strong one. Writers share this characteristic with scientists, artists, politicians, lawyers, soldiers, successful businessmen — in short, with the whole top crust of humanity. The great mass of human beings are not acutely selfish. After the age of about thirty they almost abandon the sense of being individuals at all — and live chiefly for others, or are simply smothered under drudgery. But there is also the minority of gifted, willful people who are determined to live their own lives to the end, and writers belong in this class. Serious writers, I should say, are on the whole more vain and self-centered than journalists, though less interested in money.

Mai vreti? Unul din cele mai induiosatoare eseuri pe care le-am citit vreodata e discursul lui Orhan Pamuk livrat in 2006 cand a castigat premiul Nobel. Una din temele principale pe care le puncteaza sunt motivele pentru care scrie. Extrag din lista respectiva:

I write because once I have begun a novel, an essay, a page, I want to finish it. I write because everyone expects me to write. I write because I have a childish belief in the immortality of libraries, and in the way my books sit on the shelf. I write because it is exciting to turn all of life’s beauties and riches into words. I write not to tell a story, but to compose a story. I write because I wish to escape from the foreboding that there is a place I must go but – just as in a dream – I can’t quite get there. I write because I have never managed to be happy. I write to be happy.